Daca pentru fiecare clipa in care suntem tristi in viata am primii un smarald unii ar fi putred de bogati iar altii saraci lipiti.Caci asa e in viata unii sunt nascuti sa fie fericiti iar altii sa absoarba tristetea altora si sa o duca cu ei pana sub pamant. Si cateodata simti asa cum vrei sa pleci undeva departe… cat mai departe… sa simti ca esti singur alaturi de nimeni in afara de tine…Si totusi nu ar fi o idee buna caci sti si tu nu poti traii singur… si chestia asta te omoara cel mai rau… vrei sa scapi dar in acelas timp singuratatea te omoara…
Bun deci nu poti pleca… ramai aici in oras…. Sursa problemelor tale…totul in jur ti se pare atat de fals… de negru si albastru…. Incat e pur si simplu toxic…
Mergi pe acelas drum pe care il faci deja de aproape un an… de cand te-ai mutat aici – mare greseala –caci abia acum iti dai si tu seama ca iti era mult mai bine acol unde erai… Treci pe langa zidul cel mare si gri,mazgalit cu nuante de albastru…Si totusi nu ai observat pana acum… aproape totul in jurul tau e albastru… trotuarul e albastru… prietenii tai sunt albastrii… chiar si tu in sinea ta esti albastru…nu ai niciun motiv sa fi fericit deasta esti trist…dealtfel privind in jurul tau nu ti se mai pare nimic amuzant…oricum esti preocupat de un singur lucru ,de ea, si ignori orice altceva.Prezenta ei te face sa tremuri, sa te gandesti chiar si daca o singura secunda la cum era…un alt lucru care te omoara -amintirea- caci nu poti uita… sa treaca si 1000 de ani fara sa o mai vezi si nu o vei putea uita caci ea e defapt era… cu adevarat iubirea ta,dar ea nici nu se uita la tine. Intr-un tarziu te vede… vine si te saluta… se comporta de parca nu s-ar fi intamplat nimic… chiar nimic…adica de parca intra voi nu ar fi existat vreodata o relatie.Se vede clar ca ea nu sufera nici macar cat un varf de unghie fata de cat suferi tu.Asa ti se intampla cand tu pui suflet si ea nu… in fond tu esti fraierul,ea nu… tu suferi,ea nu…tu plangi,ea nu…tu regreti,ea nu… tu clachezi,ea… ea… se simte chiar bine in prezenta altora.
Fiecare om are un loc al lui propriu… poate sa fie cunoscut numai de tine sau de toata lumea. Al tau, e acela din parc intre ce doi fagi grosi unde obisnuiai sa stai jos si sa desenezi.Sti si tu… stiu si eu ce are sa se intample cand ajungi acolo. Pe aleea aceea unde ai vazut-o prima oara,acum mai e doar vantul rece de toamna care iti sufla deranjant frunze galbene,ude,bolnave de atata ura cat au absorbit de la tine… cat si la cei care vin… caci aici e locul perfect unde vii daca esti trist…e un loc retras si perfect prin simplitatea banalitatii lui. In fine ai ajuns si e seara deja.Cerul e de un albastru inchis pe alocuri cu nori ne ploaie trecatoare… Te uiti in sus si norii se limpezesc,cerul ti se deschide si te ridici… te uiti la tine esti alb,pur.Dar te uiti in jos la pata rosie si corpul parasit.Ce e oare diferit acum… ? A da… acum nu mai esti trist… tristetea ai uitat-o acolo jos…dar… acum n-ai mai ramas cu nimic.
Postări
